Cuvant pentru rugaciune

Nu este alta fapta mai buna, nici mai inalta, nici mai de trebuinta, decat sfintita rugaciune. Nu este decat aceasta, alta mai inalta, caci toate faptele bune: postul, privegherea, fecioria, milostenia, si tot celalalt neam de aur si ceata cea potrivita si siragul cel cu cereasca impletire a faptelor bune desi sunt urmari ale lui Dumnezeu, desi sunt averi nelipsite si podoabe fara de moarte a sufletelor, cu toate acestea, ele nu unesc pe om cu Dumnezeu, ci numai il pregatesc pe om pentru a se uni.

Insa sfintita rugaciune, ea singura ce uneste pe om cu Dumnezeu si pe Dumnezeu cu omul, fiindca este o unire fara de mijlocire si o legatura stransa a Ziditorului cu zidirile cele cuvantatoare.

Din aceasta unire se naste deosebirea adevarului de minciuna, intelegerea tainelor celor ascunse ale firii, dumnezeiasca stralucire, descoperirea tainelor celor negraite ale lui Dumnezeu.

Rugaciunea trebuie sa ocupe cel mai intai  loc in inima noastra.

Dimineata sa inecpem ziua prin rugaciune

POVATUIRE IN ACEST SENS

Dimineata fiecarei zile din viata noastra inseamana un nou inceput, inseamna inceputul dactilografierii unei noi pagini din romanul vietii noastre. De aceea trebuie sa constientizam acest lucru si sa ne fortam din toate puterile a scrie pagina a acelei zile cat mai placuta, cu foarte putine cuvinete negative, iar daca este posibil sa nu apara nici un cuvant negativ.

Pentru a concretiza  acest ideal, noi oamenii trebuie sa fim ajutati de cineva, trebuie sa invocam ajutorul cuiva, altfel, singuri, este foarte greu si chiar imposibil. Singurul ajutor pe care trebuie sa-l primim si la care trebuie sa alergam este ajutorul lui Dumnezeu primit in timpul rugaciunii catre El.

Pentru a primi acest ajutor este necesar ca fiecare om, cum s-a sculat de dimineata, primul gand sa si-l indrepte catre Dumnezeu, sa-I multumeasca lui Dumnezeu pentru nopatea care a trecut si pentru clipa pe care i-a dat-o de a pasi pe pragul unei noi zile din viata sa, si sa-L roage sa-I binecuvanteze ziua in care a intrat.

 

Seara sa incheiem ziua cu rugaciune.

POVATUIRE

 

Dupa trecerea unei zile din viata noastra sa incercam sa meditam cat mai mult la Dumnezeu ca sa mai adaugam o fila la romanul vietii noastre. Le putem numara pe toate din trecut, , insa nu putem sti cate vor mai veni. Trebuie sa privim sfarsitul unei zile  ca Sfarsitul vietii, sa fim pregatiti in fiecare zi.

Sa nu zicem niciodata ca vom face mai tarziu fapte bune, ne vom ruga, vom da milostenie, ne vom spovedi, ne vom pocai etc.  ca ne putem insela.

Trecutul vietii noastre este concret, paginile romanului sunt scrise, bune sau rele, maine si viitorul este incert, niciodata nu putem sti daca-l vom ajunge sau daca vom mai putea face ceva.

Fiecare zi din viata noastra este unica din toate punctele de vedere. Sa ne luptam cu toata puterea impotriva satanei care ne pune in minte fel de fel de amagiri. “ Sa nu lasam pe maine ce putem face azi”. Chiar daca maine vom putea face lucru de azi nu-l putem face cu aceeasi stare. Fiecare lucru fiecare fapta este cu momentul ei.

De aceea oricat de obositi am fi sa n e retragem in camera noastra, si din toata inima sa-I multumim lui Dumnezeu pentru ziua ce atrecut, indiferent cum a fost, cu mai mule sau mai putine probleme si greutati. Sa-L rugam san e ierte de toate pacatele si greselile pe care le-am facut in cursul zilei.

Urmand astfel, ne vom apropia de apusul vietii noastre cu bucurie si vom privi cu nadejde spre zorile zilei celei mari si vesnice.

Rugaciunea necesitate primordiala pentru orice suflet

Rugaciunea este atmosfera in care traieste credinciosul. Pentru viata noua este tot atat de necesara ca aerul pentru trup, caci nu exista viata pentru Dumnezeu fara rugaciune. In odaita noastra singuri cu Dumnezeu, trasformam in viata revelatia Tatalui; acolo primim cuvantul potrivit pentru sufletul nostru. Prin rugaciune vom dobandi mai dinainte piatra alba pe care sta scris numele cel nou, nestiut de nimeni altul decat de cel care-l primeste.
Cu cata putere putem intampina zarva zilei, daca in zorii zilei ei am stat ascunsi in prezenta lui Dumnezeu si am mancat din mana ascunsa? Aceasta este cu adevarat hrana zilnica a sufletului nostru. De aceea suntem chemati ca in fiecare zi sa fim aproape de Dumnezeu, sa nu ne gandim decat la iubirea si slava Lui. Daca nu vom neglija momentele noastre de rugaciune, vom putea aduce prezenta lui Dumnezeu in noi, pe care, apoi, o vom intretine ca pe o flacara, prin participarea regulata la Sfanta Liturghie. Fara Liturghie nimeni nu se poate mantui.
Cele mai mari greseli din viata noastra pot fi cauzate de neglijenta rugaciunii. Delasarea in aceasta privinta favorizeaza intrarea raului de afara, care, prin omul nostru cel vechi, nerastignit, ar face dezastru in viata noastra daca harul nemarginit nu ar interveni.Nici ravna, nici faptele cele mai mari nu pot sa recupereze ceea ce am pierdut nerugandu-ne in odaita. Ravna fara rugaciune este o respingere a harului Lui aratat prin lucrarea Duhului, astfel ca toate faptele noastre, oricat de mari ar fi, fara rugaciune sunt o lucrare a firii noastre.
Un crestin adevarat trebuie sa se roage personal si particular in secret, singur dincolo de usi inchise, nu doar in camera lui, ci in camara inimii, precum invata sfintii
In noi insine trebuie sa-l rugam pe Dumnezeu pentru cele de care avem nevoie, trebuie sa-I multumim pentru ce avem, trebuie sa-L laudam pentru sfintenia Sa si pentru mila si iubirea Sa delicate. Se cade chiar sa plangem sis a ne tanguim inaintea Lui pentru insuccesele noastre, confuziile si durerile noastre, cerand lumina in intuneric si mangaiere in suferinta.
E necesar sa imprimam pe Dumnezeu in sufletele noastre prin rugaciunea neincetata, sa ne familiarizam cu El si Sfintii Lui, pentru ca in ziua iesirii sufletului si la Judecata obsteasca sa fim atrasi spre El ca de un magnet puternic. Pururea aducerea- aminte de Dumnezeu este o indatorire de evlavie a crestinilor, caci, pentru un suflet iubitor de Dumnezeu, dorinta de a-l pomeni mereu nu are sat.
Precum se stie in timpul rugaciunii, parca se indesesc stolurile de ganduri. Aceasta se face si din ingaduinta lui Dumnezeu, ca noi sa staruim si mai mult in rugaciune si sa nu ne bizuim pe propiile noastre puteri, dar si din reaua noastra obisnuinta. E firesc sa zboare ganduri multe pe bolta mintii noastre; chiar sa se opreasca pe ramurile gandirii. Dar de noi depinde sa le alungam cu si mai multa chemare a lui Dumnezeu si sa nu le lasam sa-si faca cuib in ramuri.
Cand facem rugaciunea particulara in public, este necesar sa avem toata grija ca cei din jur sa nu simta ca ne rugam, deoarece in felul acesta pierdem orice rasplata. Sa intram in camara sufletului nostru si sa ne rugam Tatalui in ascuns. Cand ne rugam in particular acasa, de unul singur, putem sa manifestam semnele vizibile necesare, ca: rostirea in soapta, inchinarea, metaniile. Iar daca suntem in cadrul familiei, presupunand pe toti dornici de rugaciune, este bine sa se faca rugaciunea de seara sau de dimineata impreuna cu toti membrii casei.
(Cuvantari duhovnicesti, Episcop Irineu Pop-Bistriteanul)

Rugaciunea oxigenul vietii duhovnicesti

Avand in vedere fiinta rugaciunii si importanta ei din punct de vedere moral, rugaciunea in intregul ei, este un inalt privilegiu dat omului. Daca este ceva deosebit de a sta de vorba cu o persoana din inalta patura sociala, cu atat mai mult este un fapt deosebit de inaltator, privilegiul de a sta de vorba cu Insusi Dumnezeu.
Viata omului este legata de oxigen. Acest fapt este valabil intru totul in domeniul rugaciunii, care, inainte de toate, este respiratie duhovniceasca. Fara rugaciune, sufletul se ofileste si tanjeste de moarte.

Rugaciunea este mijlocul prin care omul coopereaza la propia mantuire, caci ea mijloceste obtinerea de roade spirituale imbelsugate. Prin rugaciune ne inchinam lui Dumnezeu, Il recunoastem ca unicul sprijin de la care asteptam obtinerea darurilor duhovnicesti si mantuirea noastra. Prin rugaciune se purifica gandurile noastre. Aceasta ne-o spune Sfantul Ioan Scararul: “cand ti se intuneca sufletul de ganduri necurate, biruieste-I pe potrivnici cu numele lui Iisus, chemandu-l cat mai des. O arma mai puternica nu vei gasi nici in cer, nici pe pamant”
Sfantul Grigorie Sinaitul invata: “ Sa stii ca nimeni nu poate sa-si tina mintea in frau prin propiile sale puteri si, de aceea, cand ne napastuiesc gandurile necurate, cheama numele lui Iisus, cat mai des si mai de multe ori si atunci gandurile se vor linisti de la sine.”

Rugaciunea deasa are placute roade duhovnicesti si aduce mantuirea. Un om care s-a rugat fara reusita si fara evlavie a obtinut prin aceasta rugaciune intelepciune si o dorinta de pocainta. O fata care iubea petrecerile s-a rugat revenind acasa si aceasta rugaciune i-a aratat calea vietii folositoare si ascultarii de invatatura lui Hristos.

Rugaciunea ne curate de pacat si ne lipeste de Hristos” caci Cel ce este in voi este mai mare decat cel ce este in lume” (Ioan 4,4) spune Sfanta Scriptura. Iar Sfantul Ioan Carpatiul invata ca daca nu ai darul stapanirii de sine, sa nu te necajesti, dar sa stii ca Dumnezeu iti cere sa fii sarguincios in rugaciune si rugaciunea te va mantui.

Rugaciunea da curaj in incercari si scapa de necazuri. Sa ne aducem aminte de Sfantul Petru care avea putina credinta si se afunda in apa, de Sfantul Pavel care se ruga in inchisoare; de tanara care a fost scapata de relele intentii ale unui soldat prin rugaciune; si de cate alte cazuri asemanatoare care ilustreaza puterea, taria, universalitatea Rugaciunii cu numele Iisus.

Rugaciunea facuta staruitor ne va pune in dialog cu Tatal ceresc si va limpezi totul si ne va invata. Aduti aminte de cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur si Marcu Ascetul despre puterea rugaciunii. Primul spune ca rugaciunea, adusa chiar de noi care suntem plini de pacate, ne curata de toate acestea indata. Al doilea zice” A te ruga intr-un fel oarecare este in puterea noastra, dar a te ruga cu curatie este un dar al harului”. Adu deci lui Dumnezeu ceea ce este in puterea ta de a adduce jertfa. Adu-I Lui la inceput numai cantitatea care este in puterea ta si Dumnezeu va revarsa puterea Sa in slabiciunea ta.

RAIUL RUGACIUNII, PREOT IOAN C TESU

IMPORTANTA RUGACIUNII IN VIATA CRESTINA

Rugaciunea este inseparabila de sufletul crestin si ii este acestuia indispensabila ca si viata insasi, intrucat “o viata fara rugaciune este o viata care ignora una din dimensiunile existentiale ale existentei. Este o viata plata, fara profunzime, o viata cu 2 dimensiuni: numai spatiul si timpul. Este o viata care este satisfacuta vizibil, de aproapele nostru fizic, insa, de aproapele nostru in care nu descoperim imensitatea si maretia destinului sau. Valoarea rugaciunii consta in a descoperi, a afirma si a trai faptul ca totul are o dimensiune de vesnicie, o dimensiune de imensitate”( Mitropolitul Antonie Bloom, Rugaciunea si viata)

“Dintre toate apropierile de Dumnezeu, rugaciunea este cea mai buna si nu in ultima instanta este singurul mijloc autentic in acest scop. In actul rugaciunii, mintea omeneasca isi gaseste expresia ei cea mai nobila. Starea mentala a unui om de stiinta angajat in cercetare, a artistului ce creeaza opere de arta, a ganditorului cufundat in filosofie nu poate fi comparata cu cea a omului de rugaciune ajuns in fata cu Dumnezeul Cel Viu. Orice gen de activitate mintala cere mai putina incordare decat rugaciunea. Putem fi in stare sa lucram 10-12 ore, dar sunt suficiente numai cateva clipe de rugaciune si, iata, suntem deja epuizati. Rugaciunea poate implini toate lucrurile. Chiar daca suntem lipsiti de daruri naturale, oricare dintre noi potae sa obtina si obtine prin rugaciune daruri suprafiresti”(Arhim. Sofronie)

Evagrie Monahul, considera acest “mestesug duhovnicesc” a fi cea mai inalta lucrare a mintii, folosirea acesteia la modul culminant si propiu. Nici unul dintre actele omenesti de slujire a lumii si umanitatii, fie ele oricat de inalte, nu depasesc, inplan spiritual, valoarea rugaciunii. O rugaciune sincera si smerita, pornita dintr-o inima curata si “franta”, le depaseste pe toate acestea.
In stare de rugaciune, omul isi decopera vocatia sa initiala, pe care a tagaduit-o prin actul caderii in pacat, aceea de “cununa” si “rege” al creatiei. Prin rugaciune el se arata a fi fost creat dupa chipul Creatorului si prin rugaciunese descopera a fi neobosit pelerin prin lumea aceasta si prin valurile atat de tulburi si tulburatoare ale maririi acestei vieti, un strain lumii si un calator in cautarea asemanriii cu Parintele sau.

Acelasi scriitor duhovnicesc-EVAGRIE- da o frumoasa definitie teologiei si teologului, considerand-o pe cea dintai rugaciunea adevarata, iar pe teolog un rugator prin excelenta “Daca esi un teolog, roaga-te cu adevarat; si daca te rogi cu adevarat, esti teolog. “

Teologia asadar, nu este o vorbire despre Dumnezeu… teologia este rugaciune, adica este vorbirea cu El, cu Parintele nostru Cel ceresc, este convorbire cu Tatal nostru din ceruri.
Fiind cea mai inalta lucrare a mintii, ea este insa si cea mai incercata, rezistenta si cresterea noastra duhovniceasca fiind o expresie a curatiei noastre morale si a urcusului duhovnicesc.
Si din acest punct de vedere, s-ar parea ca ispita e cea mai mare in legatura cu lucrarea bineplacuta lui Dumnezeu a rugaciunii o constituie, in lumea contemporana, ignorarea ei, absenta acesteia.
Avand la indemana surogate de viata, omul zilelor noastre se complace adeseori in gustarea si infruptarea din acestea, nemaicunoscand adevaratele si inaltele ei forme- cele spirituale. El se roaga putin si de circumstanata, doar atunci cand experientile vietii, prin puterea lor de presiune, il sensibilizeaza si il fac sa ceara mai cald si cu mai multa insistenta ajutorul lui Dumnezeu.
Cei mai multi dintre semenii nostri se roaga putin si la nevoie si de aceea rugaciunea lor nu are putrerea de a muta muntii. Multi dintre noi nu stim cum sa ne rugam, cand o facem, pentru ce sa o facem si ce sa cerem. Asteptam un raspuns mecanic dar miraculos, la o strigare adeseori disperata, dar facuta si mai mecanic, fara o implicare deplina a fiintei noastre, fara a discerne totdeauna valoarea duhovniceasca a celor cerute. Fiind lipsiti de o disciplina sau de un program duhovnicesc foarte clar, de aceea nici raspunsul nu este totdeauna cel strigat.

Multi dintre noi chiar si in putinile si scurtele momente cand ne rugam, nustim sa cerem ce este de folos spre cresterea noastra duhovniceasca, fie ca este vorba de cereri materiale sau spirituale; nu stim cum sa cerem- cu credinta tare si cu viata curata, iar cand am primit ajutorul dumnezeiesc, uitam asemenea celor noua leprosi, sa fim recunoscatori pentru cele primite si risipim acesti talanti, aceste, daruri, pe care cu dragoste ni le-a oferit Daruitorul.
Cand nu obtinem cele sperate, nu vedem aceasta ca un efect datorat unor cauze personale legate de nevrednicia noastra, nici nu incercam sa ne dam seama de ipitele si caderile de care ne-a ferit Dumnezeu, privandu-ne de bunurile cerute, ci ne revoltam impotriva Lui, Il consideram surd fata de problemele noastre atat de presante sau chiar Il negam.
Daca nu ne aude si nu ne implineste cererile asa cum dorim noi, consideram ca nu ne iubeste sau nici macar nu este.
Toate aceste realitati si situatii confirma lipsa de preocupare fata de cele duhovnicesti si mantuitoare a multora dintre noi, insensibilitatea si indiferenta noastra duhovniceasca; necunoasterea rugaciunii, uitarea si ignorarea acestei lucrari aducatoare de fericire vesnica.
Lucrarea rugaciunii este intr-adevar una dificila si putini sunt cei care au dobandit-o in mod desavarsit. Ea are mai multe etape, care pot fi reduse la doua:
1.- rugaciunea celui abia incepator in viata duhovniceasca,
2.-rugaciunea celui ce s-a izbavit de aceasta apatie spirituala si ajutat de harul dumnezeiesc tinde spre culmile senine ale vietuirii crestine

Ce-I incepatori in aceasta arta mantuitoare simt mai ales efortul si osteneala, dorinta si nevointa, ispita si slabiciunea firii omenesti. Daca nu au vointa ferma, se multrumesc si isi cauta odihna in cele ale lumii acesteia, ispititoare si amagitoare.
Daca insa staruie in lucraraea ei, pe masura ce rugaciunea se inmulteste si se interiorizeaza, pe masura curatirii si desavarsirii ei, contemplativul simte nevoia fiintala de dialog cu Dumnezeu, intelege cuvintele Sfintilor Parinti potrivit carora rugaciunea este hrana si respiratia sufletului, mult mai necesara decat aerul pe care il respiram. Acesta se nevoeste sa inmulteasca si s-a inalte neincetat rugaciunea sa. Simte ca o zi in care nu a “imbunatatit” canonul de rugaciune, catusi de putin, este o zi cu adevarat pierdurta pentru suflet, pentru mantuire pentru Dumnezeu.
Aceasta “sete duhovniceasca” si crestere in acest fel frumos de viata nu intarzie sa arate roade minunate, culminand, la persoanele alese, cu roade ale harului ce sunt darurile duhovnicesti deosebite: al intelepciunii, al intelegerii, al sfatului, al puterii, al cunostintei, al bunei credinte si al temerii de Dumnezeu, darul rugaciunii curate, cu lacrimi si neincetate, vederea luminii dumnezeiesti necreate, rapirea sau extazul.
Cuvintele de aici nu izvorasc tocmai din experienta, dar cauata sa o afle. Iar calea cea mai sigura si mai scurta este cea a adevaratilor ei practicanti_Parintii veghetori si rugatori. Ale lor cuvinte am incercat sa le punem in vloare, cu speranta ca vor constitui un indemn pentru noi toti, spe urmare si faptuire.
Intr-o vreme in care multi dintre semenii nostri cauta sa experimenteze tehnici si metode noi, straine manifestarilor spirituale si religioase autentic crestine, cu falsa impresie de a fi descoperit adevarata cale si adevarata viata, cuvintele de Dumnezeu inspirate ale Sfintilor Parinti au cu adevarat puterea dumnezeiasca, minunata, de a conduce pe lucratorii lor pe adevarata Cale spre desavarsire, spre unirea cu Adevarul Suprem si spre dobandirea vietii vesnice.

RUGACIUNEA, CULME A VIETII SI DESAVARSIRII CRESTINE

Scopul duhovnicesc al vietii, potrivit spiritualitatii ortodoxe, este desavarsirea sau unirea cu Dumnezeu, traita ca a o “patimire a indumnezeirii”, cum o numeste Sfantul Maxim Marturisitorul.
Iar la aceasta omul nu ajunge decat in urma unei dificile si ostenitoare lucrari ascetice, curatitoare si desavarsitoare, si nu traieste decat un “abis de smerenie” si in starea de” rugaciune de dupa rugaciune”, cand toate lucrarile sau miscarile firesti inceteaza, traind astfel, in clipe de rapire si extaz.
Cunoscand semnificatia si valoarea rugaciunii, Parintii duhovnicesti ai Rasaritului vorbesc despre aceasta “ maica a bunatatilor” sau despre “raiul rugaciunii”, despre aceasta “ cuvioasa” si “sfanta” lucrare interioara, in cuvinte si exprimari de o profunzime si frumusete duhovniceasca deosebite.

Rugaciunea este piscul sau culmea vietii sau a desavarsirii, masura apropierii sau departatrii noastre de Dumnezeu, izvorul vietii si al iubirii. Este oglinda vietii noastre launtrice, in care se vad toate trairile noastre intime, ispitele, caderile, dar si ridicarile si cresterea noastra in plan duhovnicesc.
Rugaciunea este ambianta duhovniceasca locul si starea in care Dumnezeu isi revarsa Dragostea Sa asupra noastra sub forma darurilor, deoarece orice dar , orice roada este dobandita prin rugaciune staruitoare si ca rasplata a acesteia.
Viata fara rugaciune este ca trupul fara suflet. Viata sufletului lipsit de rugaciune isi pierde adevaratul ei sens si adevarata ei finalitate. Lipsirea lui de rugaciune este cea mai crunta dintre despartiri, despartirea de Dumnezeu, si, in fond, de noi insine, de ceea ce este mai nobil in fiinta noastra; este “ mai amara decat orice moarte”

Rugaciunea este -spune Cuv. Isaia Pustinicul- lumina sufletului. Ea inlatura toate piedicile, netezeste cararea virtutii si o face usoara celui ce cauta.
Rugaciunea umple sufletul de harul dumnezeiesc si de darurile duhovnicesti; cu cat se intipareste mai mult in inima omului, cu atat o umple mai mult pe aceasta de harul dumnezeiesc.
Rugaciunea face din oameni “ biserici ale lui Dumnezeu” . Mintea eliberata de patimi devine, in starea de rugaciune, “ altar a lui Dumnezeu in curatie”.
Omul insusi isi descopera prin rugaciune trasaturile spirituale ale chipului lui Dumnezeu sadite in adancul finite sale, caci, potrivit lui Evagrie Monahul rugaciunea “este lucrarea demna de vrednicia mintii sau intrebuintarea cea mai buna si curate a ei” si, in acelasi timp, cea care da sens vocatiei sale de preot al lumii.
Rugaciunea este spune -Ilie Ecdicul- “cheia Imparatiei cerurilor.”

CARACTERIZARI ALE RUGACIUNII, FACUTE DE PARINTII DUHOVNICESTI AI FILOCALIEI
Intreaga colectie de scrieri filocalice cuprinde numeroase aprecieri si caracterizari ale rugaciunii, rugaciunea curata si neincetata constituind, pentru spiritualitatea filocalica, tinta spre care se indreapta toate ostenelile credinciosului.
Rugaciunea angajeaza intreaga fiinta umana, de aceea Parintii au pus-o in legatura cu unele- cele -mai importante- dintre functiile vietii omenesti.
Evragie Monahul, de exemplu o compara cu vederea, spunand ca” precum cel mai de pret din toate simturile este vederea, asa cea mai dumnezeiasca dintre toate virtutile este rugaciunea”. Tot el o considera o adevarata hrana “precum painea este hrana trupului si virtutea hrana sufletului, asa rugaciunea este hrana mintii”.

Dar atat Evagrie cat si Parintii filocalici ulteriori pun rugaciunea,in mod deosebit, in legatura cu functiile superioare ale fiintei umane, considerand-o o lucrare a mintii. In Cuvatul despre rugaciune, Evagrie numeste rugaciunea a fi “urcusul mintii spre Dumnezeu”, ” intelegerea suprema a mintii”. Ea este ” vorbirea mintii cu Dumnezeu”.
Rugaciunea curata si nemateriala il face pe om “impreuna vorbitor cu Dumnezeu”, spune Cuv. Nichita Stithatul, iar Sfantul Maxim Marturisitorul invata ca ” rugaciunea infaptuieste unirea celui ce se roaga cu Dumnezeu”.

Rugaciunea – spune Sf. Ioan Scararul- este, dupa insusirea ei, insotirea si unirea omului si a lui Dumnezeu; iar dupa lucrare sustinatoarea luminii. Este impacare a lui Dumnezeu; maica lacrimilor si fiica lor; pod de trecere peste ispite; pertele din mijloc in fata necazurilor; zdrobirea razboaielor, lucrarea ingerilor, hrana tuturor fiintelor netrupesti, veselia ce va sa fie, lucrarea fara margine, sporirea nevazuta, hrana sufletului, securea deznadejdii, dovedirrea nadejdii, risipirea intristarilor, bogatia calugarilor, visteria sihastrilor, micsorarea maniei, oglinda inaintarii, aratarea masurilor, vadirea starii dinlauntru, descoperirea celei viitoare, semnul slavei.Rugaciunea este celui ce se roaga cu adevarat, tribunal, dreptar si scaun de judecata al Domnului, inaintea scaunului Judecatii viitoare.

RUGACIUNEA – spune Sf. Grigorie Sinaitul- este la incepatori ca un foc al veseliei, izbucnind din inima; la cei desavarsiti ca o lumina lucrartoare bine mirositoare. Sau iarasi, rugaciunea ete propovaduitoarea Apostolilor, credinta nemijlocita, ipostasul celor nadajduite, dragoste lucratoare, miscare ingereasca, Evanghelia lui Dumnezeu, incredintarea inimii, nadejdea mantuirii, cunostinta a lui Dumnezeu, baia curatiei, arvuna Duhului Sfant, bucuria lui Iisus, mila lui Dumnezeu, intelepciunea lui Dumnezeu.

RUGACIUNEA, MAICA SI CULME A VIRTUTILOR

Parintii filocaliei evidentiaza permanent valoarea rugaciunii de izvor si incununare a tuturor virtutilor.
Evagrie ne vorbeste despre “calea fericita a rugaciunii”, care este o cale a virtutilor, ce apropie de Dumnezeu. Sfantul Marcul Ascetul spune ca rugaciunea este numita virtute, dar ea este “maica virtutilor”, caci ea le naste pe acestea prin impreunarea cu Hristos, iar Sfantul Ioan Scararul caracterizeza rugaciunea ca fiind “izvorul virtutilor si pricinuitoarea harismelor”.
Rugaciunea devine lucratoare si tare, cand este inaripata de virtuti si este nelucratoare si inerta, atunci cand rugatorul nu o insufleteste prin practicarea virtutilor.
In mod deosebit, Parintii considera rugaciunea curata un rod al smeritei cugetari. Ilie Edictul spune ca rabdarea constituie casa rugaciunii, caci este tinuta de ea, iar smerenia este materia ei, caci se hraneste din ea.
Daca smerita cugetare, simpliatatea si bunatatea nu impodobesc rugaciunea noastra-spune Simeon Metafrastul- aceasta paruta rugaciune prea putin ne poate folosi.
Rugaciunea este coroana virtutilor in care stralucesc, asemenea unor pietre pretioase, credinta in Dumnezeu, gandul la moarte si la judecata ce-i va urma acesteia, cand vor cadea pecetile si Cartea Vietii se va deschide si se vor vedea toate faptele noastre bune sau rele, precum si urmarile produse de acestea in timp, asupra smenilor nostri.
In aceasta coroana de nestemate straluceste, de asemenea, rubinul infranarii si safirul pocaintei, ca virtuti absolut necesare urcusului duhovnicesc si, deci, si sporiii noastre in rugaciunea curata si neincetata.
Cununa rugaciunii este stralucitore, asemenea cununilor pe care le-au primit martirii si mucenicii prin aceea ca s-au unit cu Hristos primind rasplata vesnica pentru lupta pe care au purtat-o.
In aceasta coroana a nemiririi straluceste onixul smeritei cugetari, izvor al rugaciunii curate; straluceste piatra nestemata a iubirii. Rugaciunea este expresia cea mai inalta si deplina a iubirii noastre de Dumnezeu, cel pe care il cautam cu atata dor si cu atata dragoste in rugaciunile noastre.

 TIMPUL SI PROGRAMUL DE RUGACIUNE
Rugaciunea incepe prin rostirea simpla uneori mecanica, a formelor si formulelor cunoscute ca adresare catre Dumnezeu, pentru ca mai apoi, prin curatirea de patimi si practicarea virtutilor, prin inaintarea in experierea ei catre formele cele mai inalte, sa devina rugaciune continua, neintrerupta si neincetata.
Avva Filimon ne recomanda sa tinem permanent rugaciunea in inimile noastre si, fie ca mancam, fie ca bem, fie ca ne aratam dragostea fata de semeni, pe drum sau in casele noastre, sa avem cugetarea treaza si mintea neratacita, rostind si meditand la rugaciune.
Focul rugaciunilor catre Dumnezeu si sfanta meditaie a cuvintelor lui Duhului sa arda pururea pe altarul sufletului tau.( Ioan Carpatinul)
In general SFINTII PARINTI vorbesc despre rugaciunea dupa randuiala si despre rugaciunea libera. Cea dintai este savarsita la momente stabilite si intrate in practica bisericii. Cea libera, nu este legata de circumstante de timp sau de loc, ci doar de mod. Scopul ei este de a pastra gandul la Dumnezeu intre momentele in care nu se savarseste rugaciunea ” canonica”, de a umple timpul dintre aceste rugaciuni dupa randuiala, cu meditarea la Dumnezeu. Rugaciunea libera se savarseste oricand sufletul simte nevoia de a vorbi cu Dumnezeu, cand se aprinde dorul de desavarsire.
Cand te trezesti in fiecare zi dimineata, inainte de a te apuca de lucrul de mana, cugeta la cuvintele lui Dumnezeu. Iar de este ceva de facut inainte, fie patul, fie de spalat niscai vase, fie orice alt lucru, fa aceea cu toata sarguinta, fara zabada.(Isaia Pustinicul)
Acela ce vrea sa ajunga la nepatimire, trebuie sa se indeletniceasca de dimineata cu rugaciunea si cu linistea mintii. In ceasul dintai, sa se roage cu dinadinsul; intr-al doilea, sa citeasca; intr-al patrulea, sa se roage; intr-al cincilea, sa citeasca; intr-al saselea, sa cante; intr-al saptelea, sa se roage; intr-al optulea, sa citeasca; intr-al noulea, sa cante; intr-al zecelea, sa manance; intr-al unsprezecelea, sa doarma; intr-al doisprezecelea, sa cante cele de seara. (Sf. Grigorie Sinaitul).

In ceea ce priveste rugaciunea din timpul noptii, ea este de trei feluri: pentru incepatori, pentru mijlocii si pentru desavarsiti. Cei dintai sa doarma jumatate de noapte si jumatate sa privegheze, fie de seara pana la miezul noptii fie de la miezul noptii pana dimineata; cei mijlocii sa sa privegheze de cu seara un ceas doua, apoi sa doarma patru ceasuri si apoi sa se scoale la utrenie si sa se roage sase ceasuri pana dimineata; pe urma sa cante ceasul intai si sa se linisteasca… Iar cei desavarsiti sa stea toata noaptea in picioare si sa privegheze.
Orice timp “mort” duhovniceste , trebuie umplut cu rugaciunea scurta: Doamne Iisuse Hristoase , Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatoasa”.
Gandurile noastre pot fi incarcate de sens si finalitate duhovniceasca prin rugaciune staruitoare si curata.
Rugaciunea umple viata omului de harul dumnezeiesc, incat el ajunge sa traiasca totul ca pe o rugaciune, are o atitudine liturgica fata de tot ce-l inconjoara. el vede prin lumina duhovniceasca a rugaciunii adevarate, gandeste in logica rugaciunii, traieste in duhul si respiratia rugaciunii.

CALITATEA SI ISPITA IN RUGACIUNE

Calitatea rugaciunii consta in a se ruga cineva cu duhul si cu mintea, si se roaga cineva cu mintea cand priveste la intelesul ce se afla in Scriptura si primeste prin aceasta urcusuri de intelesuri in inima sa, prin cugetari vrednice de Dumnezeu. Ceea ce da viata sufletului este calitatea; aceasta pricinuieste roada.
In efortul de a se aduna in rugaciune si de a se adresa lui Dumnezeu, credincuiosul nu trebuie sa se poarte in amanunte privind cantitatea, masura sau intonatia- modul de rostire a stihurilor, dupa cum nici sa-si creeze reprezentari sau imagini ale lucrurilor meditate, ci trebuie sa patrunda sensul si semnificatia lor interioara, sa se gandeasca la realitaile duhovnicesti inalte, pe care le evoca ele.
Cuviosul Nichita Stihatul ne recomanda ca mintea sa staruie in cugetarea lor, pana ce sufletul uimit de iconomia lui Dumnezeu, se va trezi la inaltele lor intelesuri si astfel, se va misca fie spre preamarirea Lui, fie spre intristarea cea de folos.
Cel dintai pericol, in privinta cantitaii , il constituie obisnuinta, care poate duce la o rostire mecanica, lipsita de profunzime, de duh, a rugaciunilor, fara surprinderea si experierea adevaratei lor rezonante interioare.
Pentru a evita astfel de situatii, Sf. Grigorie Sinaitul ne recomanda sa alternam rugaciunile, zilnic. Cuv. Nichita Stithatul ne indeamna ca mai mult decat indeletnicirea cu psalmii, sa iubim in rugaciune metaniile, care tin locul slujirii. Si tot la fel, trebuie pretuit mai mult decat starea in picioare- citirea, care este izvorul rugaciunii curate.
nu ocoli – spune Teolipt Mtropolitul Filadelfiei- plecarile genunchilor. Caci plecarea genunchilor inchipuie caderea pacatului de la noi si marturisirea lui, iar ridicarea inseamna pocainta, inchipuind fagaduinta unei vieti intru virtute. dar fiecare ingenunchere sa se faca cu chemarea intelegatoare a lui Hristos, ca prinzandu-ne cu trupul si cu sufletul de Domnul, sa ni-l facem milostiv pe Dumnezeul sufletelor si trupurilor.Tot razboiul ce se aprinde intre noi si dracii cei necurati nu se poarta pentru altceva decat pentru rugaciunea duhovniceasca. Caci lor le este foarte potrivnica si urata iar noua foarte mantuitoare sdi placuta.
Sf. Grigorie Sinaitul ne avertizeaza ca sunt doua feluri de razboaie in vremea rugaciunii: unul al harului dumnezeiesc si altul al inselaciunii diavolesti.
Semnele inselaciunii diavolesti sunt: impietrrirea inimii cea lipsita de umilinta, inaltarea semeata, imbuibarea pantecelui, multa vorbire , trandavia, inchipuirea de sine si lauda pentru lucrare, caldura fara dulceata, starnirea salbatica a trupului.
Rugaciunea fiind o lucrare spirituala, interioara, ispita diavolului este in principal de ordin interior, chiar daca vine adesea, prin intermediul lucrarilor externe.
Sufletul spune Filotei Sinaitul- e imprejmuit si ingradit de catre duhurile rautatii si legat cu lanturile intunericului, neputand din pricina intunericului din jurul sau, sa se roage cum vrea. Caci este legat intru ascuns, fiind orb cu ochii dinlauntru. Deci cand va incepe sa se roage lui Dumnezeu si sa vegheze prin rugaciune, se va izbavi de intuneric, caci astfel nu poate cunoaste ca inlauntru, in inima, este o alta lupta si o alta impotrivire ascunsa, si un alt razboi al gandurilor rautatii.
Daca te ingrijesti de rugaciune spune Evagrie-pregates-te impotriva navalirii dracilor si rabda cu barbatie, biciuirile lor. Caci vor veni asupra ta ca fiarele salbatice si tot trupul ti-l vor chinui.
Lupta pe care o da rugatorul se refea in principal, la inchipuirile si gandurile ratacitoare.
Rodul inchipuirilor sau al imaginatiei il constituie inchipuirile si fanteziile, lucrari ale mintii cazute in pacat, lipsita de darul discernamantului spiritual. Aceste inchipuiri pot izvori din propia noastra minte sau pot fi provocate de diavol.
Atunci cand diavolul nu izbuteste sa nascoceasca, in mintea celui ce se roaga, inchipuiri care sa-l indeparteze de rugaciunea curata, atunci diavolul declanseaza mecanismul amintirii.
amintirea -spune Evagrie- iti aduce in vremea rugaciunii sau inchipuiri de ale lucrurilor de odinioara, sau griji noi sau fata celui ce te-a suparat… El nu inceteaza prin urmare sa puna in miscare icoanele lucrurilor prin amintire si sa rascoleasca toate patimile prin trup, ca sa-l poata impiedica din drumul sau mai bun si din calatoria catre Dumnezeu.
Sf. Marcu Ascetul ne invata ca atunci cand ne rugam sa nu ingaduim nici unui gand sa intre, nici alb nici negru, nici din dreapta, nici din stanga, nici scris, nici nescris, afara de cererea catre Dumnezeu si de iluminarea si de raza de lumina cei vine partii conductoare a sufletului din cer.
O alta ispita este descrisa de Cuv. Nichita Stithatul: ” RUGANDU-TE si cantand psalmi Domnului, ia aminte la viclenie. Caci dracii sau ne inseala, furisandu-ne in simtirea sufletului sa spunem unele in locul altora, abatand stihurile psalmilor spre hulire, ca sa zicem cu gura cele ce nu se cuvin; sau facand noi inceputul psalmilor, pun sfarsit cuvantului nostru risipindu-le pe celelalte din minte, sau ne intorc mereu la acelasi stih, nelasandu-ne din pricina uitarii sa gasim stihul urmator, sau aflandu-ne la mijlocul psalmului, iau deodata din mintea noastra toata amintirea stihurilor rostite… Iar aceaasta o fac ca sa ne arunce in negrija si in trandavie si ca sa zadarniceasca roadele rugaciunii noastre”.
O alta lupta vicleana a diavolului o constituie parasirea duhovniceasca.
Viclesugul acesta consta in faptul ca ” pentru o vreme se despart dracii intre ei insisi. Si daca vrei sa ceri ajutor impotriva unora, vin ceilalti in inchipuiri ingeresti si ii alunga pe ceilalti, ca tu sa fii inselat se ei parandu-ti ca sunt ingeri.
Daca am rezistat acestor ispite si ne-am facut rugaciunea curat, trebuie sa ne pazim si dupa aceasta de ispita diavolului, pentru ca, dupa cum pune Sf. Ioan Scararul diavolii nu ne lasa nici dupa rugaciune, ci incearca sa ne supere cu naluciri necuvenite cautand sa ne prade parga sufletului.

RUGACIUNEA DUHOVNICEASCA ADUNAREA GANDURILOR SI UNIFICAREA MINTII
Gandurile- roadele cazute in pacat
Originea si felurile lor

Mintea omului este pururea miscatoare, se afla intr-o miscare fara sfarsit datorita gandurilor ce ii dau continut, iar aceasta miscare nu-si afla odihna intelegatoare si implinirea decat in “golul indumnezeitor”, in Cel necreat si necircumscris.Tinderea mintii spre Sensul prim, spre Logosul divin, se explica prin faptul ca mintea, “fiind iubitoare la culme de frumusete si bunatate si fiind prin fire iubitoare de acestea, are, prin Pronia dumnezeiasca, dorinta de a intelege pururea cele inalte si de ai pofti pe cele ce-i stau in fata si de a se bucura de mai inaite de cele bune”.
Daca lumea trupului o reprezinta lucrurile, lumea mintii o constituie gandurile sau ideile, iar lucrarea specifica a ei, prin intermediul gandurilor, o constituie judecata, reflectia, cugetarea, imaginatia sau amintirea.
Mintea curata primeste ganduri sau continuturi de la Dumnezeu, de la Sfintele Puteri sau de la firea lucrurilor contemplate. Mintea cazuta si sfasiata de imprastierea ce o produce pacatul, isi nascoseste singura sau cu ajutorul duhurilor rele, ispite variate si grele.
Datorita simturilor mintea are doua cai:
a) calea nerationala, de supunere fata de ceea ce este material, trupesc. aceasta este, de fapt, caderea mintii din lucrarea ei spirituala fireasca intr-o lucrare paranaturala, care o transforma intr-un laborator de ganduri rele.
b)calea rationala , prin aceasta mintea devine un adevarat “cer, soare duhovnicesc” si tron al Duhului Sfant.
EVAGRIE MONAHUL, spune ca, desi diavolul nu ne poate cunoaste inima noastra, totusi el se poate atinge de creier si sa-l tulbure, sa-i schimbe lumina mintii. In acest fel starneste slava desarta, cu scopul de a face mintea sa pronunte cu usuratate , prin pareri propii, despre cunostinta dumnezeiasca. Lupta intre ingerul bun si diavol, pentru castigarea sufletului nostru se da tot in creier.

 Gandurile sunt considerate o cadere a mintii, un efect al pacatului, ce a dus la ruperea armoniei dintre minte si inima. Sf. Isaac Sirul defineste gandurile “o miscare ce trece prin minte, ca un vant ce se ridica in mare si inalta valurile.
inceputul si pricina lor, spune Sf. Grigorie Sinaitul, este “impartirea prin neascultare a amintirii simple si unitare a omului”. Prin aceasta omul a pierdut amintirea de Dumnezeu, iar mintea si puterile ei si-au pierdut unitatea lor creaturala, devenind scindata si compusa.
Intelesurile patimase le primeste mintea prin trei cai:
1 pe calea simturilor, atunci cand omul are o viziune deformata, patimasa a lucrurilor ce-l inconjoara. Venind in contact cu acestea, mintea se intipareste de realitatea lor pur fizica, materiala, de pofta patimasa, pe care o ataseaza la reprezentarea sau gandul simplu cu privire la ele.
2 schimbarea in starea organica, fie datorita unei lipse de disciplina ascetica, trupeasca si sufleteasca, fie datorita tulburarilor diavolesti.
3 amintirea; atunci cand ne aducem aminte de consumarea pacatoasa anterioara a unor lucruri fata de care am avut o patima.

Sfantul Isaac Sirul consideraca miscarea gandurilor in om are patru cauze:

- vointa trupului natural, atunci cand omul trupesc isi cauta mijloace de provocare a placerii

-nalucirea simturilor, legate de lucrurile lumii pe care le vede si le aude

-dezlegarea sufletului de minte

-momelile diavolului

In privinta originii lor, Ilie Ecdicul invata ca ” gandurile nu sunt ale partii nerationale ale sufletului (caci nu este gand in dobitocie), nici in a celei mintale (caci nu este in gand nici in ale Ingerilor). Ci fiind roade ale partii rationale si folosindu-se de inchipuire ca de o scara, se urca spre minte de la simtire, vestindu-i aceleia cele ale acesteia, si se coboara spre simtire de la minte, punandu-i acesteia inainte cele a mintii.”

SFANTUL MUCENIC SAVA DE LA BUZAU

Sfântul Sava s-a născut pe la anul 334 într-un sat din zona Buzăului, nu departe de râul Mousaios (Buzăul de astăzi). Cei ce l-au cunoscut spun că încă din copilărie s-a arătat râvnitor în credinţa creştină, aceasta probabil datorită şi faptului că părinţii săi erau creştini. Totodată se menţionează in asa numita “Scrisoare a bisericii lui Dumnzeu din Gotia catre biserica lui Dumnzeu din Capodocia si catre comunitatile de pretutindeni ale Bisericii  universale” faptul că era “drept in credinta, cucernic, gata catre toata ascultarea cea cu dreptate ; bland, neiscusit in cuvant, nu insa in cunostinta; aparator al adevarului fata de toti, in mod pasnic, facand sa taca pe idolatri, dar nu cu mandrie, ci purtandu-se dupa cum se cuvine celor smeriti; linistit si cumpanit la vorba, foarte silitor spre orice lucru bun. Canta psalmi in biserica, ingrijindu-se foarte mult de aceasta; nu se ingrijea de bani, nici de avere decat de numai ce avea trebuinta; era cumpatat, infranat in toate, traind in feciorie, retras, postea cu asprime, staruia cu grija in rugaciuni si cucerea pe toti printr-o purtare frumoasa; isi implinea datoriile si nu se ingrijea de cele nefolositoare; avea o credinta cu totul curate, lucratoare prin iubire, incat nu pregeta niciodata sa vorbeasca cu indrazneala in Domnul….”
Îndrumătorul său duhovnicesc era preotul Sansalas, din satul respectiv. În acelaşi timp, evlaviosul Sava era apropiat sufleteşte şi de preotul Gutticas, care păstorea într-o cetate apropiată. Prin aceşti slujitori şi prin legătura neîntreruptă cu poporul dreptcredincios, prin post şi rugăciune, tânărul Sava şi-a sporit evlavia, blândeţea, smerenia, iubirea de adevăr şi statornicia în credinţa ortodoxă. 

Pe la mijlocul veacului al treilea, pe pamantul Romaniei de azi- locuit pe atunci de daco-roamani-, s-au asezat treptat triburi de goti, prima populatie migratoare care a ajuns la noi. Mai tarziu prin secolul al IV-lea, gotii s-au indreptat spre apusul Europei. Unii dintrei ei cunoscusera invatatura crestina inca inaintea asezarii lor printre daco-romani, pe cand se gaseau in teritoriile din nordul Marii Negre.

In secolul al IV-lea, gotii de la noi aveau propiul lor episcop, pe Ulfia, un om invatat, care a facut misiune printre ei peste 40 de ani. El a predicat in teritoriile nord-dunarene in limbile latina, greaca si gotica, a creat un alfabet pentru ei si a tradus aproape toata Biblia in limba gotica. Activitatea lui a fost tulburata, nu peste mult timp, de o prigoana dezlantuita impotriva gotilor crestini de catre conducatorul lor Aorich. De aceea Ulfila a fost nevoit sa se refugieze.

O noua persecutie impotriva crestinilor din nordul Dunarii a dezlantuit regele got Athanaric prin anii 370-372
…
Cand carmuitorii goti au pornit prigoana impotriva crestinilor, silindu-l sa manance din cele jertfite idolilor, Sava a respins acest lucru, fapt ce i-a determinat pe pagani sa-l alunge din sat.
Datorita altei prigoane impotriva crestinilor, unii dintre ei, au fost siliti sa se refugieze in dreapta Dunarii, in Dobrogea de zi. Intre cei care au plecat se numara si preotul satului , Sansala. Sfantul Sava s-a indreptat spre alt oras. Pe drum insa I s-a arat “un barbat foarte mare si stralucitor la infatisare” care i-a poruncit sa se intoarca la preotul Sansala. Sava nu s-a supus poruncii, ci a mers mai departe.O zapada puternica, i-a troienit drumul, incat n-a mai putut inainta. Intelegand ca aceasta este voia lui Dumnezeu, s-a reintors acasa. Aici l-a gasit sip e preotul Sansala revenit pe ascuns la pastoritii sai. Astfel au praznuit Pastile.
Dar in a treia noapte dupa luminatul praznic, a intrat in sat Atharid impreuna cu “o ceata de talhari nelegiuiti”. Au prins pe preot pe care l-au legat, iar pe Sava “ smulgandu-l dezbracat din pat l-au pus in lanturi; pe preot l-au asezat intr-un car, iar pe Sava, gol cum se nascuse, l-au dus prin vai cu paduri, carora le dadusera foc de curand, alungandu-l si lovindu-l cu nuiele sib ice, purtandu-se crud si fara mila”.

Facandu-se ziua, prigonitorii au vazut ca pe trupul lui numai era nici o rana. Atunci in inversunarea lor, “luand o osie de car si punand-o pe umerii lui, i-au lungit mainile, intinzandu-le pana la capetele osiei; la fel intizandu-i picioarele pe o alta osie, l-au legat. Apoi arucandu-l, si facandu-l sa zaca pe spate, n-au incetat sa-l chinuie aproape toata noaptea”. Dupa ce au adormit chinuitorii, o femeie l-a dezlegat. Afland de caeasta , Atharid, “a poruncit sa- i se lege mainile si sa fie spanzurat de grinda casei”.

Dupa putina vreme, au venit din nou trimisii lui Atharid cu mancaruri jertfite idolilor. Preotul Sansala si Sava nu numai ca au respins indemnul lui de a manca din cele jertfite, ci au rostit  si cuvinte de ocara fata de Atharid. In fata acestui raspuns, Atharid a poruncit ca Sfantul Sava sa fie inecat in raul Buzau. Desi unii prigonitori vroiau sa-l scape in ascuns, el le-a cerut sa implineacsa cele ce li s-a poruncit, zicea el “iata, in fata stau in slava cei ce au venit sa ma primeasca”, adica ingerii. “Atunci –spune Scrisoarea l-au coborat in apa, in timp ce el multumea si-L preamarea  pe Dumnezeu. Si aruncandu-l si punandu-i un lemn de gat, l-au impins in adanc”. Si astfel s-a petrecut trecerea lui din aceasta viata la 12 aprilie 372 la numai 38 de ani.

La scurt timp dupa patimirea lui, s-a raspandit vestea despre acest nou martir, ajungand pana la Sfantul Vasile  cel Mare. Asa se face ca prin anii 373-374, Sfantul Vasile a rugat pe guvernatorul provinciei Scitia Mica, tot un capodocian si probabil ruda cu el, sa-i trimita moaste din sfinti. Rugamintea i-a fost indeplinita, trimitandu-i chiar moastele  Sfantului Sava.

Sa ne rugam si noi  Sfantului Mucenic Sava, sa ceara prea milostivului Dumnezeu pace si multa indurare  pentru poporul roman dreptcredincios din tara din care el insusi a primit cununile muceniciei, in urma cu 16 veacuri.

RUGACIUNE CATRE SFANTUL MUCENIC SAVA

Sfinte Mucenice Sava, alesule al lui Hristos, care din tinerete ai urmat calea Bisericii, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi, pacatosii, care cinstim cu multa evlavie ale tale nevointe si patimiri pentru dreapta credinta. Adu-ti aminte de toti binecredinciosii tarii noastre, ca si noi sa dobandim mila si har inaintea lui Dumnezeu. Fii rugatorul nostru fierbinte inaintea Dreptului Judecator, in ziua cea mare a dreptatii lui Dumnezeu, care va sa vina. Ajuta-ne, Sfinte Mucenice Sava, sa ne ingrijim de mantuirea sufletelor noastre, sa iubim cele ceresti si sa cugetam mereu la cele vesnice, pentru ca si noi sa ne invrednicim a mosteni Imparatia cea cereasca, impreuna cu toti sfintii. Amin!

SFANTUL IERARH IOSIV CEL NOU DE LA PARTOS

Facatorule de minuni, Sfinte Iosife, precum in vremea vietuirii tale pe pamant, prin rugaciunile tale ai izbavit pe pastoritii tai de tot felul de primejdii, asa si astazi, trimite mila ta celor ce locuiesc in tara aceasta, rugandu-te lui Dumnezeu sa daruiasca tuturor cele de trebuinta si pace lumii, pentru ca impreuna cu tine sa-i cantam Lui Aliluia”. (Din Acatistul Sfantului Ierarh, Condacul 12).

Acest ales ierarh a dobândit, încă din vremea petrecerii sale în lume, aureola sfinţeniei, luminând astfel în negura veacurilor filele de istorie a mitropoliei Banatului, cu nădejdea împlinirilor de astăzi. Biserica noastră l-a înscris cu evlavie în râdul sfinţilor săi, în hotărârea din 28 februarie 1950, apoi în aceea din şedinţa solemnă a Sfântului Sinod din 10 octombrie 1955, privind generalizarea cultului unor sfinţi cu moaşte la noi în ţară şi la canonizarea sfinţilor români. Nu putem uita nici gestul prin care Biserica Ortodoxă Sârbă, în virtutea iubirii care a  apropiat mereu Bisericile noastre surori, a împlinit pentru acest fericit părinte procedura proprie de trecere în rândul sfinţilor la 14-27 mai 1965[1].

Tomosul de canonizare dat de Patriarhia Română adevereşte că : „…făcându-se amănunţite şi temeinice cercetări asupra vieţii şi petrecerii Cuviosului Părinte Iosif şi stabilindu-se fără putinţă de împotrivire că acest sfânt bărbat a  strălucit ca un vas ales al Domnului…precum şi că a lăsat în urma lui mireasma sfinţeniei pentru viaţa sa curată şi pentru minunile ce le-a săvârşit, chemând puterea Celui Preaînalt în ajutorul nostru, hotărâm dimpreună cu Duhul Sfânt ca de acum înainte Părintele nostru Iosif să se numere cu sfinţii…”.

Dintre atestările cele mai cunoscute privind păstorirea, iar mai apoi cultul de care s-a învrednicit, putem enumera câteva însemnări slavoneşti. Mai întâi este vorba despre epitaful de pe mormântul său, care spune : „Prea Sfântul Iosif cel Nou, fost mitropolit al Timişoarei”. Este grăitor apoi textul aflat pe un Minei slavon din 1529, găsit la mânăstirea Sângeorge, în prezent fiind la Episcopia Vârşeţului : „Această carte este a Mitropolitului Kir Iosif al Timişoarei la anul 1655…care de bunăvoie a părăsit eparhia retrăgâdu-se la mânăstirea Partoş…”. Atrage luarea aminte şi o însemnare făcută în 1749 pe o Evanghelie aflată la vicariatul ortodox sârb din Timişoara: „Această sfântă carte trebuincioasă pentru suflet…o depun azi, eu, păcătosul robul lui Dumnezeu numit Hagi Peici, la mânăstirea Partoş, unde este aşezat trupul sfântului vlădică Iosif…”. De asemenea, prezintă importanţă şi inscripţia „Sfântul Părintele nostru Iosif cel Nou”, însoţită de troparul ce-i cinsteşte viaţa, aflată pe o icoană din 1782, pictată de preotul Ştefan Bogoslovici, care a donat-o mânăstirii Partoş pentru a fi aşezată deasupra mormântului, unde se află şi astăzi. Mai putem menţiona şi un manuscris intitulat Prolog de vlădica Iosif al Ţării Valahe, cumpărat în 1652 de un călugăr a mânăstirii Studeniţa de la mânăstirea Vodiţa.

Datele aflate însă nu pot fi cu totul îndestulătoare, de aceea unii cercetători s-au oprit doar la atestarea sa, alţii au adus câteva mărturii corespunzătoare exigenţelor obiectivităţii, dar timpul însuşi scoate la lumină noi amănunte pe care cei îndreptăţiţi le vor discerne cu râvna cuvenită. Descoperiri arhivistice mai recente privind acte ce par a vorbi despre vieţuirea Sfântului întăresc convingerea în îmbogăţirea ştirilor referitoare la osteneala sa.

 Acest sfant ierarh s-a nascut in anul 1568 in orasul Raguza din Dalmatia dintr-o familie de creştini valahi, fiind numit la botez Iacob. Tatăl său a murit de timpuriu, iar când băiatul avea 12 ani, mama sa l-a trimis la şcoală în oraşul Ohrida.

 . La varsta de 15 ani intra in viata monahala. Dupa 5 ani pleaca in Muntele Athos si este primit in obstea Manastirii Pantocrator, unde mai tarziu a fost hirotonit preot .

 Apoi a fost sihastru desavarsit in Athos si a ajuns facator de minuni.
Raposand mitropolitul Timisoarei, Sfantul Iosif a fost ales mitropolit al Banatului, desi avea 82 de ani. A pastorit aceasta eparhie timp de trei ani, facand multe minuni.
La 88 de ani isi da sufletul Domnului Hristos. Biserica ortodoxa l-a canoniozat la 7 octombrie 1956 si este praznuit la 15 septembrie.

Înaintea sfintelor sale moaşte, credincioşii au îngenuncheat mereu cu credinţa rodirii rugăciunilor spre cele de folos întregii obşti. În invocarea numelui său, Biserica adaugă şi darul facerii de minuni. Viaţa întreagă i-a fost minunată prin faptele săvârşite din dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Icoane din această viaţă, eternizate printr-o măiastră lucrare, împodobesc acea raclă în care Biserica din Banat îşi păstrează cu aleasă preţuire „comoara legii străbune”, cum este numit Sfântul în acatistul său. Spiritul său ecumenic îl determina să nu facă deosebire între oamenii de diferite credinţe, atunci când aceştia se aflau la strâmtorare. Era recunoscut şi prin jertfelnicia sa pentru obşte, prin binecuvântarea muncii şi roadelor câmpului şi prin grija de ferirea de orice pagubă şi primejdie a cetăţii păstorite. Nu mai prejos erau respectul pentru dreptate, prin pedepsirea răufăcătorilor şi mercenarilor nevolnici, de a căror silnicie mulţi alergau, aşa cum iarăşi arată acatistul Sfântului, la ajutorul său, ca la un scut tare. De altfel, aceste nepreţuite însuşiri care exprimă cu adevărat sfinţenia, trebuiau să se dovedească nestinse prin sufletele celor ce intrau în moştenirea sa duhovnicească, după cum iarăşi pomeneşte rugăciunea înălţată : „Şi aşa virtuţilor tale urmând, Sfinte Iosif, neîncetat să sporim în credinţă, în dragostea de Dumnezeu şi către aproapele şi în toată fapta cea bună, ca să ajungem toţi la limanul cel mult dorit al mântuirii”.

Nu trebuie să trecem cu vederea nici lucrarea de învăţător al obştii încredinţate, căci Sfântul a strălucit şi printr-o aleasă cultură teologică, după cum reiese din diferitele sale cuvântări, păzite cu fidelitate în mintea şi inima celor din preajmă, care însă nu au avut trebuincioasa îndemânare să le transmită mai departe în scris. Se ştie,  de asemenea, că râvnitorul păstor avea o deosebită dragoste faţă de carte. Amintim aici cartea sa de la 1592, păstrată până astăzi, dar care poate fi numai una dintre cele pe care le-a avut. Tot de o importanţă aparte este şi cartea Prologul, care sugerează activitatea cărturărească desfăşurată pe făgaşul tradiţiilor bisericeşti.

 * In anul 1652, de Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, Sfantul Iosif- in varsta de 84 de ani- a pornit pe jos spre Partos, cale de 50 km pentru a praznui hramul manastirii din localitate. Afland ca vine mitropolitul, oamenii au adus mai multi ologi si schiopi in fata bisericii. Sosind Sfantul Iosif , a ingenunchiat si s-a rugat lui Dumnezeu, iar cand s-a sculat sa intre in biserica, impreuna cu el s-au ridicat si 11 oameni dintre cei ologi si schiopi si au inceput sa laude pe Domnul, care le daduse vindecare cu rugaciunile mitropolitului.

* La moartea Sfantului Iosif, clopotele bisericii manastirii au batut singure vreme de un ceas. Apoi dupa ce a fost asezat in mormant, mesterii nu au putut sa ridice lespedea ca sa o puna deasupra, pana ce unul din pietrarii care spusese o vorba urata in fata mitreopolitului Iosif nu si-a cerut iertare acestuia, dupa care lespedea s-a facut usoara.

* In 1658, la doi ani dupa moartea sa, a venit la mormant o fata surda si muta, adusa de tatal sau. Staretul de la Manastirea Partos, a impartasit-o cu Sfintele Taine si a indemnat-o sa stea peste noapte la mormant sa se roage. A doua zi de sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, calugarii venind la slujba Utreniei, au gasit-o dormind pe lespedea mormantului. Peste noapte, ea se tamaduise …

*Nu departe de orasul Varset, sfantul a fost oprit la vreme de noapte si pe un timp de furtuna de un aga turc insotit de ceata de ostasi. Nevasta agai, care era crestina si se chinuia de trei zile sa nasca, fusese vestita in vis ca numai vladica Iosif putea sa o tamaduiasca. Astfel, ea il trimise pe barbatul ei, ca sa-l intalneasca pe sfant in locul unde i se aratase in vis si sa-l aduca la ea. Fara a se teme, Sfantul Iosif a incuviintat sa se intoarca din drum si sa mearga cu aga Ismail. Iar cand a trecut prin fata casei agai, sotia acestuia a nascut indata un baiat. 

Dupa mai multe zeci de ani, acest baiat, botezat ortodox, s-a calugarit si a ajuns chiar episcop al Caransebesului si Varsetului, fiind un aparator de seama al Ortodoxiei in vremuri foarte grele pentru credinta stramoseasca.

Ajungand in Timisoara, Sfantul Iosif a fost intampinat de Iovan Capra, un argintar care era olog de 20 de ani, pe care l-a vindecat indata. La vederea acestei minuni s-au uimit si turcii care venisera in intampinarea lui si i s-au inchinat cu evlavie.

(Arhim. Ioanichie Balan, Sfintele moaste din Romania

SI : http://www.univ-ovidius.ro/btcassian/SINAXAR_ORTODOX/sfinti/septembrie/sfantul_ierarh_iosif_cel_nou_de_.htm

 

 

 

 

Meditatia III

MEDITATIA III

A. Mijloacele care ni le-a dat Dumnezeu pentru atingerea scopului nostru 

Ia aminte frate la multimea mijloacelor si a lucrarilor pe care ni le-a pus la indemana Dumnezeu, ca sa iti atingi cu ele cea din urma tinta, aratand cu aceasta, cat de mare grija si dorinta are ca sa te faca fericit pe vecie. Aceste mijloace sunt in primul rand bunurile materiale, adica avutiile, maririle, bogatia, placerile trecatoare. In al doilea rand bunurile firesti, adica: minte, cugetarea, agerimea simturilor si a madularelor trupesti. Al treilea bunurile suprafiresti cum sunt: stralucirile mintii, Harul cel lucrator si sfintitor, care poarta vointa spre bine, cu deosebite alte Haruri ale Duhului Sfant, virtutile placute lui Dumnezeu, dumnezeiestile Taine, Sfintele Scripturi, indemanurile parintilor duhovnici, fagaduinta bunurilor viitoare, amenintarile cu muncile cele vesnice, vegherea ingerilor, insusi Dumnezeu, care nu se multumeste numai sa te ajute  sa-ti atingi tinta prin mijlocirea fapturilor, ci Insusi a venit sa-ti ceara mantuirea, facandu-se om pentru tine; si din culmea inaltimii Sale a voit sa se faca unealta a mantuirii tale, nu numai cu cuvantul sau cu pilda Sa, ci si cu sangele Sau.Prin urmare, cat de mare nevoie era pentru tine sa slujesti lui Dumnezeu in aceasta lume trecatoare, ca sa-L gusti in cea vesnica. Fiindca pentru a te mantui, Domnul a randuit sa iti slujeasca nu numai cu toate fapturile- chiar si cu cele mai inalte ale cerului, ingerii si arhanghelii-ci si cu persoana Sa cea Dumnezeiasca, cu calatoriile, cu sudorile, cu saracia, cu ocarile Sale, cu patimile, cu moartea Sa, cu o visterie fara de margini ca rasplatire, lasanduti-le mostenire pe toate. Si acum daca din pricina nespusei tale  nemernicii te vei pierde, a cui e vina? Fara indoiala ca numai a ta, fiindca Dumnezeu din partea Sa, ce putea sa mai faca pentru mantuirea ta si n-a facut? El insusi spune, prin proorocul Isaia: “Ce voi mai face inca viei mele si nu am facut? Ca am asteptat sa faca struguri si ea a facut spini” (Is. 5, 4). Uimeste-te dar de nespusa bunatate a lui Dumnezeu fata de tine si multumste-I din toata inima. Cere cu smerenie iertare pentru marea nedreptate ce ai facut ca nu te-ai grijit de suflet. Roaga-L sa iti daruiasca har ca sa nu mai uit aceste adevaruri ci sa te calauzeasca in toate lucruile tale.“Doamne trimite lumina Ta si adevarul Tau, ele sa ma povatuiasca la muntele cel sfant al Tau”

B. Ca noi facem abuz de aceste mijloace

Ia  aminte la abuzul, pe care l-ai facut pana acum fata de aceste mijloace si unelte daruite tie de Dumnezeu pentru mantuire ta, si cum ai intrebuintat harul Duhului Sfant cel dinlauntrul tau. Cine stie daca tu nu ai luat prilej de la el ca sa pacatuiesti si mai mult? Cine stie daca nu cumva din acea lumina care ti-a aratat credinta, bunatatea si rabdarea cu care Dumnezeu indura pe cei pacatosi, tu ai luat intuneric de pacate? Cine stie daca nu cumva nadejdea si usurinta iertarii si tamaduirea pe care le ai prin spovedanie nu te-au facut sa inmultesti jignirile si rautatile tale fata de Dumnezeu? Mai ia aminte, apoi, cum atat bunurile materiale cat si cele firesti, pe toate acestea le-ai intrebuintat mult mai rau decat harurile launtrice si duhovnicesti, fiindca pe fapturile care trebuiau sa iti fie scara pentru a te sui spre Creator, tu le-ai facut zid despartitor, indepartandu-te prin ele de Dumnezeu. Ba mai mult le-ai intrebuintat ca pe niste arme ca sa lupti impotriva Lui. Ai voit numai sa iti saturi poftele cu ele, desi aceasta este o ocara adusa marelui tau binefacator, Dumnezeu.Pana cand oare iubite va tine aceasta lupta ntre tine si Dumnezeu? Pana cand Dumnezeu iti va da mijloace si unelte pentrru mantuire, iar tu sa le intrebuintezi impotriva cinstirii Lui si impotriva propiei tale mantuiri? Dumnezeu sa iti faca atat de mult bine, iar tu sa-l tot preschimbi in rau? O, nenorocitul de tine! Cand peste putina vreme vei da socoteala de acestea si cand Domnul nostru va pune in cumpana ceea ce a facut el pentru tine, cu ce ai facut tu pentru Dansul!

C Cum se cade sa indreptam acest abuz

De aceea frate indeparteaza toate neoranduielile si cere pentru ele iertare de la Rascumparatorul tau, mai inaite de aveni El sa te judece. Rusineaza-te de marea recunostinta pe care I-ai aratat-o si cu lacrimi in fiecare noapte, atrage-L catre dragostea de Tine. Uraste viata nenorocita, care ca un orb ai dus-o pana acum, ca si cum nu ar fi Dumnezeu ca sa-L slujesti  si sa-l castigi, ci tu singur ai fi stapanul lumii. Fagaduieste ca nu vei mai cauta  altceva in viitor decat sa placi lui Dumnezeu asigurandu-ti mantuirea. In sfarsit cere Har ca cu grija si cu ravna care se cuvine sa rabzi totul numai sa ajungi la tinta,  adica la Dumnezeu asa cum spune Sfantul Ignatie Teoforul:  “foc si rastignire, mancarea fiarelor, casapire, sfasiere, imprastierea oaselor, taierea madularelor, zdrobirea trupului intreg si chinuirea diavolului sa vina asupra mea, numai sa dobandesc pe Hristos.”  Bunurile care ti le-a dat Dumnezeu imparta-le in trei categorii acestea care totdeauna conlucreaza la atingerea tintei, si anume: harurile Sfantului Duh, Sfintele Taine si mai ales milostenia, intrebuinteaza-le cu cea mai mare grija. Nu se cade, sa doresti, mai mult sanatatea decat boala, sa pretuiesti mai mult bogatia decat saracia, cinstea mai mult decat dispretul sau viata mai mult decat moartea. Numai atata sa alegi boala sau saracia si toate cele ce smeresc sufletul si trupul, in masura in care ele te ajuta sa dobandesti tinta mantuirii tale. Pentru ca si un calator nu cauta calea cea mai usoara, ci cea mai sigura ca sa il aduca in patria sa, un bolnav nu ia doctoriile cele mai dulci, ci pe cele mai tamaduitoare pentru boala lui. Hotarasta-te  sa alergi mereu spre tinta din toate puterile si daca dai peste niscaiva piedici, inlatura-le si nu te opri pana nu atingi tinta, asa cum face si un rau, care nu se impiedica de oprelistile ivite in cale, ci alearga si nu se mai opreste pana ajunge in mare. Ce-ti folosesc frate toate poftele dezordonate pe care le ai? Ele sunt piedici in calea mantuirii, deci smulge din inima, desi pana acum le-ai iubit ca pe lumina ochiului. Pentru ca zice Domnul: “Daca ochiul taut e sminteste, scoate-l si arunca-l pe el de la tine” (Matei 5, 28).Ce-ti folosesc toate acele curiozitati, dupa care umbli in toate partile, pierzand vremea pe care ar trebui sa o intrebuintezi pentru a merge pe calea mantuirii? Ele sunt piedici, deci taie-le pe toate, chiar daca le-ai iubi ca pe mana ta cea dreapta, caci: “daca dreapta ta te sminteste, tai-o si arunc-o de la tine” (Matei 5,30)

MEDITATIA I

Meditatia I

A Ce facut Dumnezeu pentru mantuirea lumii

 Ia aminte, frate, cat de mult a facut Domnul pentru mantuirea ta cea vesnica! Mai intai a fagaduit in sfatul Sau cel vesnic, inainte de intemeierea lumii sa te mantuiasca si a pregatit Imparatia Sa ca plata si cununa, daca vrei vrea sa te supui legilor
Sale.
Pentru ca Dumnezeu si Tatal nu s-a multumit numai cu Sine Insusi, cu iubitul Sau Fiu si cu Duhul Sfant, ci din bunatatea Sa a vrut sa iconomiseasca si pentru tine, ca sa te faca fiu adoptiv dupa dar si partas la Duhul Sfant. Toate lucrurile firii si ale harului, le-a pregatit Dumnezeu pentru folosul si odihna ta si ale tuturor celo alesi, dupa cum spune Pavel: “Toate sunt pentru voi” (II Cor. 4,15). Pentru mantuirea ta sunt randuite toate fapturile nemateriale ale lui Dumnezeu, acei stapanitori ai Raiului si ai Cerului, adica Sf. Arhangheli si toi ingerii sa te ocroteasca si s te ajute, ca sa te mantuiasca: ” au nu toti sunt duhuri slujitoare, trimise spre slujba celor ce au dobandit mantuirea?” (Evrei 1, 14) . Pentru propia ta mantuire a creat Dumnezeu, aducand-o din nefiinta, toata lumea vazuta si te-a pus imparat peste toate fapturile ei, oranduit ca sa-ti slujeasca, pentru ca sa-I slujesti si tu in aceasta viata iar in cealalta viata sa te impartasesti de El adica sa te mantuiesti ” Ca Dumnezeu nu ne-a creat pentru nimic, ci ca sa dobandim mantuirea ” (I Tes. 5, 9 ).
Pentru mantuirea ta a dat legi si porunci si a trimis Proororci, care n-a lucrat pentru altceva decat pentru ca sa te mantuiesti tu, dupa cum spune si fericitul Petru: “mantuirea aceasta au cautat-o si au cercetat-o proorocii, care au proorocit despre harul ce avea sa vina peste voi” ( I Petru 1, 10 ) Da ce sa graiesc mai mult? Insusi Dumnezeu cu toate dumnezeiestile
Sale desavarsiri, poarta grija pentru un asa de mare lucru si anume mantuirea ta, omule! Tatal isi pune in lucrare atot puternicia si bunavointaca sa inlature toate piedicile mantuirii tale si voieste sa fie numit in mii de locuri- in scriptura veche si noua- mantuitor., Dumnezeu izbavitor si Dumnezeul mantuirii, numai ca sa arate cat de mult pretuieste si iubeste mantuirea ta Fiul si Cuvantul Lui- Dumnezeu isi pune in practica intelepciunea si lucrarea oranduind toate mijloacele ca sa te mantuiasca si este o lauda pentru EL sa se numeasca pe Sine lucrare si nume dulce, Iisus, adica mantuitor si pe acest nume vrea sa Il pastreze de-a pururea, ca pe numele sau de capetenie, atat in viata aceasta cat si in cea viitoare ca sa te faca pe tine sa intelegi din chiar numele Sau, cat de mult doreste mantuirea ta.
“Si vei chema numele Lui, Iisus, caci acesta va mantui pe poporul Sau de pacatele lor” (Mat. 1, 11 ). Iar Duhul Sfant pune in practica nespusa lui bunatate si conlucrare ca sa te copleseasca cu haruri ceresti si daca tu ii dai intrare in inima ta, iti daruieste nu numai bogatia Sa ci Insusi pe sine ti se daruieste si vine si salasluieste in inima ta ca sa te calauzezsca, sa te apere, sa te indrepteze spre tinta mantuirii. Acum cand ai cunoscut aceasta, cum de este cu putinta sa mai tanjesti si sa nu intrebuintezi aceste putine zile cate ti-au mai ramas, sa pui in randuiala un lucru atat de insemnat, care este mantuirea ta? ”Iata acum vreme potrivita, iata acum vremea mantuirii”
Trezeste-ti toata dorirea si foloseste acest timp al mantuirii tale ca sa-ti pui la adapost sufletul. Altceva sa nu intrebi, nici sa zici, fara numai ce a spus omul de lege: ” Ce voi face ca sa mostenesc viata cea vesnica”? (Luca 10, 25), caci aceasta imi este de trebuinta, aceasta imi este folositor, si fara aceasta toate sunt desarte, toate sunt primejdioase, toate sunt nefolositoare. Mira-te de cumplita nestiinta in care te-ai aflat pana acum si ramai uimit, cum pana in ziua de azi te-ai ingrijit asa de putin de cele catre care trebuie sa iti indrepti toata atentia si nazuinta. Multumeste Domnului, care prin nespusa Lui bunatate, te-a rabdat atata vreme sa petreci fara de grija pentru mantuirea ta si nu S-a lasat biruit de rautatea ta, ca sa-ti curme aceasta viata rea si lipsita de teama. Si roaga-L sa-ti ingaduie sa savarsesti lucrul inceput si sa-ti arate cu Harul Sau cel atotputernic calea acestei vieti, care te duce neindoielnic la mantuire. 

B. Ce a facut Iisus pentru dansa

Ia aminte, frate cat a suferit Domnul pentru mantuirea ta. fiindca El nu s-a multumit numai sa-si cheltuiasca lucrurile si bunurile Sale ci a voit sa foloseasca si propiile Sale suferinte si moartea Sa, ca sa-ti agoniseasca cu ele mantuirea. El a aratat ca pretuieste mai mult mantuirea ta mai mult decat bunurile Sale; iar cu patimile chinuirile si moartea care Le-a rabdat, a aratat ca mantuirea ta o pune mai presus decat Insusi pe Sine. In loc sa razbune cinstea si dragostea dumnezeirii Lui si sa te pedepseasca, El a trecut cu vederea si a murit pentru tine. Daca ar fi fost cu putinta ar fi suferit si cu firea dumnezeiasca numai sa te mantuiasca. S-a facut o rana din cap si pana in picioare, suferind chinuri mai mult decat toti oamenii. A suferit la nastere pentru ca s-a nascut intr-o pestera saracacioasa; a trait lipsit neavand nici cel mai neinsemnat locas unde sa-si plece capul; si a murit in cea mai goala saracie fiindca nu a avut nici locul de 3 coti care sa-I fie mormant. Nici de cinste nu s-a bucurat, pentru ca a indurat cele mai mari ocari, a dus o viata plina de dispretuire pe care a desavarsit-o cu moartea plina de injosire, o moarte mai grozava decat oricare I se putea da cuiva in aceasta lume. Toata durerea trupului a purtat, pt. ca a purtat chinuri nemaiauzite, si din pricina dumnezeiestilor madulare, si din grozavia chinurilor si pentru impietrirea inimilor celor ce Il schinjuiau, incat pamantul s-a muiat de sangele care curgea din rani . A suferit si cu sufletul o durere asa de mare si agonie, incat numai ea singura era in stare sa-L ucida. Deci acum frate, ce poate fi mai ciudat, ca sa vezi ca Iisus Hristos isi varsa tot scump sangele Sau pentru ca sa te mantuiasca, iar tu- desi e vorba de mantuirea ta-, san u depui, in putinelele zile care ti-au mai ramas, toata grija si toata atentia pentru mantuire. Hoataraste-te sa biruiesti toate patimile si nazuintele rele care lupta impotriva ta in aceasta vreme scurta a vietii. Si daca pana acum ai socotit mantuirea , ceva de nimic, roaga pe Domnul sa te lumineze ca restul vietii sa-l petreci, cu multa grija ca pe cel mai de seama ale tale. 

 C. Ce trebuie sa faca omul si sa sufere pentru dansa

 Ia aminte acum, cate de mult ai suferit tu si cat de multe ai facut. Stii foarte bine cum prin pazirea poruncilor lui Dumnezeu ai castigat viata vesnica si raiul, dupa cum si Domnul zice: “ daca voiesti sa intri in viata pazeste poruncile” (Matei 19, 12) . Stii ca fara o mare silinta nu se poate dobandi Imparatia Cerurilor: “ Imparatia cerurilor se ia cu sila si silitorii o dobandesc pe ea” (Matei 11, 12). Oare cat de tare te-ai luptat tu pana acum, ca sa pazesti poruncile? Cat ai suferit ca sa agonisesti Imparatia Cerurilor? De cata odihna te-ai lipsit? Cate patimi ai biruit? Trezeste-te dintr-o nepasare atat de pagubitoare, dupa cum iti porunceste Pavel: ”Stiind ca avenit vremea ca sa ne desteptam din somn” (Rom. 13, 11). Trezeste-te si incepe o viata plina de viata vrednica de credinta crestineasca, si toate celelate scopuri ale tale o singura tinta sa aiba: mantuirea ta de care singur te folosesti . De aceea randuiste-ti un ceas pe fiecare zi, fie dimineata fie seara, ca sa pui in practica acest mare lucru al mantuirii tale si ca sa te deprinzi duhovniceste, ingrijindu-te de cele ce produc frica in inima ta, indepartaea de rau, induiosarea, pocainta si dorul de bunatatile vesnice. Ceceteaza-ti patimile si pacatele savarsite, sa ceri de la Dumnezeu iertare pentru ele si sa inveti cum sa lupti impotriva lor. Citeste acele cuvinte care te invata cum sa castigi virtutile, si cum sa inalturi piedicile in calea castigarii lor. Acestea se cade sa le faci mai ales in cele patru posturi de peste an. Iti ajunge, frate, vremea pe care ai cheltuit-o pentru ca sa-ti faci voile tale si faptele cele paganesti. Hoatarasta-te, ca sa te deprinzi in ele si cu toata sarguinta mediteaza, cerceteaza-te si citeste-le si, pe cat este cu putinta pune-le in aplicare. Descopera-ti toate gandurile parintelui tau duhovnic, alegeti sfintii ocrotitori si incredinteaza-te lor. Sileste-te sa nu cheltuiesti in zadar zilele atat de scumpe ale deprinderilor duhovnicesti. Desi Harul vine de la Dumnezeu, El are obiceiul sa il dea dupa masura in care si noi suntem pregatiti sa il primim.

MEDITATIA VII

 Despre raul  pe care-l cuprinde pacatul

Ia aminte la raul pe care il cuprinde in sine pacatul. Dupa cum unul este binele suprem, Dumnezeu, pe care trebuie sa Il iubim mai mult ca pe orice si apoi trebuie sa iubim si celelate bunuri, tot asa unul este raul cel mare, pacatul, pe care trebuie sa il uram cel mai mult, si din pricina lui sa uram si toate celelalte rele. Si fiindca nu este cu putinta sa fie o deosebire mai mare decat cea dintre Dumnezeu si pacat, este si vadit ca si raul de felul acesta impotriva binelui suprem este cel mai rau. Deci daca Dumnezeu este o  nemarginita mare a desavarsirii, pacatul este un rau nespus mai mare decat toate relele. Si daca Dumnezeu este fiinta fata de care toate fapturile sunt un nimic; neindoios ca pacatul este o uraciune, fata de care toate celelalte rele nici nu se pot numi astfel. Prin urmare pacatul este cea mai mare uraciune potrivnica maretiei si bunatatii
Sale. Prin urmare savarsind pacatul, ai nascut o uraciune nespus de hada, care se impotriveste cu totul binelui care se afla in Dumnezeu, o uraciune, care este cel mai mare  vrajmas al insusirilor
Sale dumnezeiesti.Multumeste indurarii lui Dumnezeu, care-ti da mana de ajutor ca sa te elibereze de aceasta uraciune si imbracamintea cea hada a pacatului cu care esti imbracat. Daca este trebuincioasa si propia-ti voie ca sa te unesti cu indurarea lui Dumnezeu, ca astfel, prin amundoua sa ti se stearga pacatele, apoi puneti vointa ca sa nimecesti toate relele savarsite,, rugand pe Dumnezeu ca sa te intareasca prin harul Sau, ca si tu insuti sa te poti impotrivi pacatului, precum si pacatul se impotriveste lui Dumnezeu; ca sa zdrobesti pacatul precum si el te-a zdrobit pe tine, rasplatindu-I pentru raul ce ti-a pricinuit.

Despre raul pe care-l pricinuieste in viata aceasta 

Ia aminte la raul pe care il pricinuiestepacatul in aceasta viata.  Pacatul: 

v     strica deprinderile virtutilor numite firesti si teologice, adica ale credintei celei vii, ale nestramutatei nadejdi si ale dragostei de Dumnezeu si lasa in suflet o ramasita de credinta moarta, de nadejde moarta si de dragoste moarta 

v     lipseste sufletul de harul cel indreptator, de cel lucrator, de cel al infierii si de ce al rabdarii, pe scurt de toate nemarginitele daruri ale harului, din care si numai unul singur este mai de pret decat toata lumea, pentru ca harul este cel mai mare dar pe care-L poate da Dumnezeu in aceasta viata 

v     goleste sufletul de toate partile faptelor bune, pe care le facu-se mai inainte potrivit cu dragostea si infierea primita de la Dumnezeu. Il lipseste prin urmare, de dreptul pe care il are de a ajunge mostenitor vietii vesnice.  

Dupa ce pacatul a lipsit nenorocitul de bunurile suprafiresti, il lipseste si de bunurile firii, pentru ca-i rapeste ascutimea mintii, lumina si judecata bunei cugetari, gingasia si simtirea inimii, pacea gandurilor si a cunostintei si curatenia tuturor puterilor; il umple de intuneric si de greseli, umple vointa de invartosare si spaima fata de bine, umple dragostea de pofte neinfranate si rele inclinari,  trupul de necuratii, simturile de neoranduiala si, pe scurt, umple sufletul, care era templu al  lui Dumnezeu si-l face pestera dracilor, vizuina a balaurilor . 

Deci, si tu frate, hotarasta-te ca de acum sa-ti folosesti cum se cuvine trupul care te-a inselat sa cazi in pacat , fiindca raul pe care ti l-a pricinuit tie si lui Dumnezeu nu are leac decat numai  lacrimile fierbinti, cere de la Dumnezeu doua izoare de lacrimi pentru ochi, si duh de adevarata pocainta in inima, ca sa poti plange cu ele marile pagube ce ti le-a pricinuit pacatul.

 C. Despre raul pe care-l pricinuieste in viata viitoare 

Ia aminte la raul pe care ti-l va pricinui pacatul viitor, care este munca cea vesnica si cerceteaza, iubitule, cu grija si cu luare aminte ce chin de neindurat este sa ajungi cu sufletul si cu trupul intr-un foc atat de rau, care sa topeasca nu numai muntii, dealurile si celelalte stihii: pamantul, apa si aerul ci si insasi stihia focului care ne slujeste pe noi, care pentru acela are sa ajunga ca o materie si hrana dupa cum se intelege din cele spuse de Ap. Petru: “Si stihiile aprinzandu-se se vor strica” (II Petru 3, 10 ). Si daca tu nu suferi pentru o clipa ca se apropie de tine focul acesta, care fata de cel al iadului este ca o inchipuire zugravita a unui foc, cum vei putea sa arzi in vecii vecilor intr-un asa foc? Cerceteaza, deasemenea cu luare aminte ce inseamna a fi cu totul lipsit de Dumnezeu, care cu dumnezeiestile
Sale desavarsiri se ingrijeste sa faci fericit un suflet, pe vecie, in ceruri; si dimpotriva, ce insemneaza sa afli in Dumnezeu numai razbunare, ca sa pedepseasca sufletul care s-a indepartat de Dansul.    Cum de nu te inspaimanti cu totul cand indraznesti sa pacatuiesti, fie chiar si o singura data? Ah, frate, nu  tii seama ca judecata cea dreapta a lui Dumnezeu, si pedeapsa  cea vesnica au suferit-o atatia pentru un singur pacat? Daca savarsirea numai o singura data a fost de-ajuns ca sa aprinda un foc vesnic pentru acei nenorociti, cum vei indrazni sa mai adaugi alte lemne, cu noile tale greseli, in acel foc, in acea vapaie pe care ai aprins-o pana acum?  Hotarasta-te, deci sa te impotrivesti cu multa barbatie oricarui fel de ispita si tulburare, care-ti vine de la diavolul si hotarasta-te sa jertfesti de va fi nevoie, nu una, ci mii de vieti, ca sa fii biruit de pacat. Marturiseste ca nu esti vrednic sa ridici ochii spre cerul pe care l-ai dispretuit cu pacatele. Minuneaza-te de lipsa de frica de Dumnezeu in care ti-ai petrecut viata ca si cum pentru tine nu ar fi existat pedeapsa. Cere iertare de la Dumnezeu, pe care asa de des L-ai suparat. Roaga-L intru nemarginita Sa mila, sa te intareasca cu harul Sau, asa fel incat mai degraba sa iti versi tot sangele decat sa te intorci si sa-L mai amaresti, cum L-ai omorat pana acum cu pacatele.

MEDITATIA VI

A.  Despre numarul pacatelor omului

Ia aminte la moartea si la infricosatul numar al pacatelor tale din care partea cea mai mica este cea de care iti amintesti, iar partea cea mai mare a celor uitate, pentru ca dupa spusa psalmistului “Pacatele cine le va pricepe” (Ps. 18,13). De aceea pentra ca sa-ti amintesti cateva din ele,- si inca nu destul de limpede adu-ti aminte de toate locurile pe unde ti-ai petrecut viata, de toate mijloacele de care te-ai folosit, de toate cinstirile de care te-ai bucurat, de toate varstele si de toti anii pe care i-ai trait si de toti oamenii cu care ai avut vre-o legatura si atunci vei vedea cat de mare este lantul pacatelor tale. Pentru ca sfarsitul unui pacat a fost inceputul altuia, asa fel ca nici o parte din viata ta nu a ramas nemurdarita de pacate. Toate simturile ti le-ai facut porti, prin care moartea intra in fiecare ceas in sufletul tau. Toate puterile launtrice ale sufletului le-ai intrebuintat ca niste unelte ale tutror pacatelor pe care le puteai face in starea in care te aflai. Intreaga voie care ti s-a dat sa ravnesti cu ea spre Dumnezeu, tu ai intrebuintat-o, vai! dorind si imbratisand toate lucrurile netrebnice si fara rost intorcandu-ti fata de la Dumnezeu.

De aceea frate , trebuie sa marturisesti inaintea lui Dumnezeu sufletul tau ca trupul lui Iov, tot plin de bube, tot putred, ca un butoi urat, plin de viermi. Fiindca un pacat chiar daca poate fi iertat, cand stapaneste pe om il face vrednic de moarte, tu te-ai facut de atatea ori vrednic de moarte pentru pacatele care te-au stapanit si daca un singur pacat de moarte este vrednic de iad, tu, frate, de cate ori oare ai fost vrednic sa te fi afundat in iad din pricina pacatelor de moarte? Cu toate acestea nu poti tagadui ca indurarea pe care ti-a aratat-o Dumnezeu  a fost mare si inca prea mare.

Cere de la Dumnezeu o iertare pe masura covarsitoarelor tale pacate pe care le-ai facut, fagaduind de acum sa il iubesti cu atat mai multa caldura, cu cat mai cu semetie l-ai intristat, si ai incredere ca El , ca un multmilostiv te va ajuta si te va intari cu Harul Sau, ca sa nu mai cazi iarasi in pacatele savarsite:

Doamne si Stapanul vietii mele, sa nu ma parasesti in sfatul lor si sa nu ma lasi sa cad intre ei” (Sirah 23, 1).

B. Despre greutatea lor

Socoteste apoi greutatea pacatelor.  Pentru ca orice pacat pe care tu socotesti ca se poate ierta este cel mai rau si cea mai mare nenorocire din lume, iar fiecare pacat de moarte, care este un rau fata de Dumnezeu, intrece nespus toate relele fata de fapturi. Vinovatia prin care se indatoreaza omul printr-un singur pacat de moarte este asa de multa si asa de mare incat facerile de bine ale Sfintilor, toate sfintenia ingerilor, tot ajutorul Maicii Domnului, inmultite de o mie de ori nu pot sa o plateasca si nici nu se poate cumpani cu ceva greutatea unui pacat de moarte in cantarul dreptatii dumnezeiesti decat numai Crucea si Sangele Mantuitorului. De aceea pacatul este culmea tuturor rautatilor, este singurul si adevaratul rau.Astfel daca ar fi cu putinta sa punem alaturi toate pedepsele iadului cu un pacat de moarte, ar fi mai putin nenorocit cel care ar fi pedepsit cu acelea, decat cel care savarseste pacatul de moarte, precum graieste Duhul Sfant: ” mai de folos este iadul decat pacatul de moarte.” Asa de mare este greutatea unei nelegiuri inaintea lui Dumnezeu! Cine indrazneste sa faca o astfel de nelegiuire, fara indoiala ca are inima impietrita, este o fiinta cu totul farade minte. Deci ce altceva se cuvine frate, sa faci, decat sa plangi toata viata ta cu lacrimi amare, pentru o astfel de cutezanta si impietrire, pe care ai aratat-o fata de Dumnezeu, pacatuind.

Ce altceva se cade sa faci, decat sa-ti doresti o suferinta mai grea decat toate pedepsele, pentru ca sa rasplatesti cinstea si nemarginata maretie a lui Dumnezeu, pe care asa de tare L-ai dispretuit?

Cere deci de la Domnul, din toata inima, sa-ti daruiasca aceasta suferinta, pentru ca tu, dupa insusi cuvantul Sau, nu poti sa te pocaiesti cum se cuvine, fara ajutorul Harului dumnezeiesc, de care te-ai aratat asa nevrednic. Roaga cu caldura pe Domnul sa se indure de tine si precum de atatea ori S-a aratat indurator, in acelasi chip si acum sa-si arate bunatatea si atotputernicia ca sa ti le ierte pe toate cu mare mila Sa si sa nu-ti mai aminteasca de ele.